Rinocerii preistorici se adunau în grupuri imense acum 12 milioane de ani.

Un accident tragic din urmă cu aproximativ 12 milioane de ani, în perioada Miocenului mijlociu, a fost decisiv pentru cercetările asupra rinocerilor antici, mai ales în ceea ce privește comportamentul lor social. Într-o zonă de apă aflată în prezent în nord-estul statului Nebraska, un grup de peste 100 de exemplare din specia Teleoceras major, un rinocer cu un singur corn, au fost surprinse de o erupție a supervulcanului Yellowstone, ceea ce a dus la tragicul lor sfârșit.

Acești rinoceri, care asemănau cu hipopotamii având un corp butucănos și picioare scurte, sunt considerați că se hrăneau cu iarbă și își petreceau o mare parte din timp în apă. Ulterior, erupția vulcanică a eliberat nori uriași de cenușă care au conservat rămășițele animalelor în situl arheologic Ashfall Fossil Beds. Rămășițele descoperite acolo au stârnit interesul cercetătorilor, care s-au întrebat de ce atât de mulți rinoceri s-au adunat într-un singur loc și dacă acest fenomen era rezultatul unei migrații sau al unor condiții specifice de adăpost.

Studiile recente, conduse de Clark Ward de la Universitatea din Cincinnati, sugerează că aceste animale nu au migrat de la mari distanțe pentru a se aduna. De fapt, cercetarea a descoperit că Teleoceras major trăia în turme mari și că astfel de migrații sezoniere nu erau practicate. În cadrul studiului său de masterat, Ward a analizat izotopii din dinții rinocerilor pentru a determina locurile lor de hrănire și obiceiurile migratorii. Studiul a fost realizat sub îndrumarea profesorilor Brooke Crowley și Ross Secord.

Metoda utilizată în cercetare implică analiza raporturilor izotopilor de stronțiu, oxigen și carbon. Plantele absorb izotopi din solul din zona în care cresc, iar animalele care consumă aceste plante acumulează și ele izotopi. Această tehnică permite cercetătorilor să traseze locațiile de hrănire ale animalelor și să înțeleagă condițiile climatice. Carbonul din izotopi ajută la identificarea tipului de vegetație din zonă, oxigenul oferă informații despre climă, iar stronțiul dezvăluie informații despre originea geologică a alimentelor.

Teleoceras major, deși era o creatură impunătoare cu foarte puțini prădători naturali, era în special vulnerabil în fața prădătorilor feroce cum ar fi câinii preistorici Borophagus hilli. În urma erupției, rinocerii din Nebraska nu au murit instantaneu, așa cum s-a întâmplat cu victimele erupției de la Vesuviu. Aceștia au fost acoperiți treptat de cenușă, care le-a îngropat sursele de hrană și apă, cauzându-le moartea prin sufocare sau înfometare.

În contextul cercetării sale, Ward a menționat că rinocerii probabil și-au pierdut viața încercând să supraviețuiască, respirând cenușa care le acoperea mediul. El își aduce aminte că vizitând în copilărie Ashfall Fossil Beds, acum simte o conexiune profundă cu acest loc, având în vedere cercetarea sa contemporană în domeniu.

Studiul lui Ward a fost publicat în revista Scientific Reports și a contribuit la îmbunătățirea înțelegerii asupra comportamentului social al rinocerilor antici, arătând că aceștia trăiau în comunități mari, având obiceiuri de viață stabilite în jurul unor surse locale de hrană și apă. Această descoperire oferă noutăți importante nu doar despre viața acestor animale, ci și despre impactul tragic al erupțiilor vulcanice asupra ecosistemelor preistorice.

În final, cercetarea continuă să exploreze trecutul a ceea ce s-a întâmplat în acele vremuri, iar Ashfall Fossil Beds rămâne un sit valoros pentru înțelegerea ecologiilor dispărute și a dinamicii grupurilor din care făceau parte aceste animale fascinante.