În perioada interbelică, relațiile comerciale dintre Italia și România au fost marcate de o serie de discrepanțe, deși oficial, Italia era un stat totalitar condus de un regim care promitea transformări radicale. În 1931, datele anuarului statistic arătau o situație economico-comercială mai degrabă modestă, contrar așteptărilor suscitate de conducerea italiană.
În acea perioadă, importurile românești din Italia erau minimizate, cu doar 36.028 de tone înregistrate, sublinind faptul că industriile italiene nu reușeau să satisfacă cererea românească. Industria metalurgică italiană a livrat românilor o cantitate neglijabilă de 325 de tone de produse din fier. De asemenea, în ciuda speranțelor că mașinile și utilajele industriale din Italia ar fi mai ieftine decât cele din alte țări europene, s-au importat doar 180 de tone. Același pattern s-a repetat și în cazul vehiculelor, unde doar 186 de tone au fost expediate, ceea ce era insuficient pentru a stimula o relație comercială stabilă.
Pe de altă parte, interesul românilor pentru produsele alimentare, în special pentru uleiul de măsline, a fost marginal, cu doar 272 de tone exportate. Oportunitățile de vânzare pentru măsline și citrice erau însă semnificative, cu 12.111 tone importate, indicând o cerere crescută din partea consumatorilor români, care deveneau din ce în ce mai pretențioși.
Din punct de vedere al exporturilor, Italia s-a constituit mai mult ca un client pentru produsele românești, căutând în special petrol și cereale. România a exportat 635.813 tone de petrol, obținând doar o sumă modestă de 729.835.000 lei, ceea ce sugerează probleme în negocierea prețurilor pe piața mondială. În privința cerealelor, aproape 300.000 de tone au fost livrate Italiei, rezultând în aproximativ 770 milioane lei, dar Italia nu era un consumator semnificativ de lemn, cu doar 60.221 tone exportate în 1931.
Chiar dacă Italia nu reușea să-și îmbunătățească semnificativ raportul comercial cu România, sumele încasate din exporturi (aproximativ 2,1 miliarde lei) erau superioare cheltuielilor (aproape 1,55 miliarde lei), ceea ce indică o relație comercială favorabilă din punct de vedere financiar pentru România. Totuși, produsele exportate erau în majoritate neprelucrate, în contrast cu industria italiană care livra mărfuri manufacturate.
Relațiile diplomatice și economice dintre cele două țări erau compromise de insatisfacția Italiei față de România, în ciuda atracției pentru regimul dictatorial care împărtășea unele interese comune cu regimul de la Roma. Mussolini nu avea o apreciere deosebită față de România, iar deși existau comenzi pentru armament, acesta păstra o aversiune adâncă față de țară. Consecințele acestei situații se manifestau prin dificultăți economice în Italia, unde populația se confrunta cu lipsuri de produse necesare.
Pe scurt, în ciuda speranțelor de reformă și de apropiere între cele două națiuni în perioada interbelică, datele statistice arată un raport comercial slab. Italia părea să nu fie capabilă să-și valorifice pe deplin potențialul economic în relația cu România, iar proizvetele transmise erau limitate, sugerând o prăpastie între ambițiile regimului totalitar și realitatea economică. Acest raport evidențiază complexitatea relațiilor internaționale din acea perioadă, programul dictatorial al Italiei neputând să genereze efecte palpabile pe termen lung în termeni de cooperare economică stabilă cu România.
