Anul 1964 a marcat un moment crucial în istoria României, predominat de lupta împotriva Planului Valev, un plan elaborat de un autor sovietic cu scopul de a transforma economia socialistă a României într-un simplu furnizor de produse agricole pentru întregul bloc comunist. Acesta viza o reorganizare administrativă care ignora granițele tradiționale, impunând o agricultură intensivă care ar fi avut repercusiuni negative asupra dezvoltării economice a țării.
În acest context, istoricul Petre Opriș a realizat o cercetare amănunțită asupra agriculturii românești din această perioadă, inclusiv importurile de echipamente din țările capitaliste. Opriș a subliniat că, în noiembrie 1966, autoritățile din Regiunea Argeș au solicitat cu urgență importul a 700 de tractoare esențiale pentru îmbunătățirea producției agricole. Cheltuielile de import erau prognozate la 1.540.000 de dolari, iar liderii locali erau convinși că aceste cheltuieli ar putea fi rapid recuperate prin creșterea livrărilor de fructe.
Valev, în scrierile sale, a susținut că agricultura ar putea fi considerată un „aur verde” regenerabil. El credea că în termen de trei ani România ar putea să-și recupereze investițiile inițiale prin creșterea exporturilor de produse agricole. Cu toate acestea, în ianuarie 1967, autoritățile române au decis că ar putea să importe tractoare din lagărul socialist, dar aceste decizii au fost lente și au dus la stagnarea industriei, în condițiile în care utilajele din domeniul socialist erau învechite și ineficiente.
Opriș a evidențiat și aspectele legate de calitatea output-ului agricol, menționând că, în 1965, doar 38,8% din producția de mere era de calitate suficientă pentru export. Acest lucru a fost rezultatul unei lipse de investiții în agricultură, un sector care a fost afectat grav de colectivizare. În același timp, birocratia de partid a fost lentă și ineficientă, contribuind la declinul industriei românești.
Politicile economice ale autorităților române, care urmăreau o dezvoltare accelerată a industriei grele, au lăsat agricultura în umbră. În loc să se concentreze pe îmbunătăținerea condițiilor de muncă și a tehnologiilor agricole, regimul comunist a privit țăranii mai mult ca pe o sursă de resurse ieftine decât ca pe cetățeni cu drepturi. Producția agricolă era deseori subminată de lipsa de investiții și de un management agricol defectuos, care considera agricultura ca pe o simplă complimentare a industriilor grele, necesare în viziunea comunistă a revoluției mondiale.
Istoria agricolă a României din această perioadă a fost, deci, marcată de o absență a viziunii pe termen lung și de o neglijare a potențialului agricol, ceea ce a dus la stagnarea acestui sector vital pentru economia națională. De asemenea, și în Uniunea Sovietică, o superputere militară, s-au simțit efectele acestui model economic, fiind nevoită să vândă aur pentru a-și procura cereale, carne sau unt.
Astfel, analiza din 1964 a situat România într-un context economic complex, unde presiunea autorităților de a menține o economie industrializată a eclipsat nevoile reale ale sectorului agricol. Opriș, prin cercetările sale, a reușit să scoată la lumină aceste aspecte, aducându-le în atenția publicului și evidențiind efectele dezastruoase ale politicilor economice comuniste asupra agriculturii. Această situație a pregătit terenul pentru provocările economice cu care România s-a confruntat în deceniile următoare, reflectând o istorie plină de contradicții și de decizii greșite care au afectat profund dezvoltarea economică a țării.
În concluzie, perioada începutului anilor ’60 a fost una de transformare și de contradicții în România, cu un regim care, în încercarea sa de a construi o societate socialistă, a neglijat importanța unei agriculturi prospere și bine gestionate, condamnând astfel țara la un model de dezvoltare ineficient, care avea să se resimtă pe termen lung.
