John Bowlby a fost un psiholog britanic care a formulat teoria atașamentului, definind-o ca fiind o „conexiune psihologică de durată între ființele umane.” Teoria sa pune accent pe relațiile interumane, în special pe cele dintre părinți și copii, precum și pe relațiile romantice. Bowlby a fost preocupat de anxietatea și suferința cauzate de separarea copiilor de cei care le oferă îngrijire, contrazicând teoriile anterioare care considerau atașamentul o reacție învățată bazată pe hrănire.
Bowlby a observat că hrăniți nu diminuau anxietatea copiilor în timpul separării. Acesta a propus că atașamentul reprezintă un comportament clar și motivat, care se activează în condiții de teamă, copiii căutând confort și securitate în apropierea îngrijitorului. Teoria sa a susținut ideea că atașamentele sunt înnăscute, evoluând ca răspuns adaptativ pentru supraviețuire. Copiii care păstrează apropierea de o figură de atașament au mai multe șanse de a supraviețui, iar un îngrijitor receptiv este esențial în dezvoltarea unui sentiment de siguranță.
Mary Ainsworth, prin cercetările sale din anii 1970, a extins teoria lui Bowlby prin studiul „Strange Situation”, care a evidențiat consecințele atașamentului asupra comportamentului. Ainsworth a clasificat stilurile de atașament în patru tipuri: securizat, ambivalent anxios, evitant, și ulterior, dezorganizat. Aceste stiluri au fost confirmate prin multiple studii de-a lungul anilor, care au indicat că stilurile de atașament au un impact semnificativ asupra comportamentului în viața ulterioară.
Cercetările lui Harry Harlow din anii 1950 și 1960 au explorat și ele legăturile timpurii între mamă și copil, demonstrând prin experimente cu maimuțe că atașamentele se formează nu doar prin hrănire, ci mai ales prin confortul emoțional oferit de îngrijitor. Harlow a separa puii de maimuță de mamele naturale, crescându-i cu mame surogat din sârmă. Experimentele sale au arătat că puii căutau confortul mamei din pânză moale în momentele de frică, ceea ce sugerează rolul crucial al îngrijirii emoționale.
În plus, cercetătorii Rudolph Schaffer și Peggy Emerson au identificat patru etape ale atașamentului în cadrul unui studiu longitudinal asupra a 60 de sugari. Aceste etape sunt: pre-atașare (0-3 luni), atașament nediscriminat (6 săptămâni – 7 luni), atașament discriminat (7-11 luni) și atașamente multiple (după 9 luni).
Declanșarea atașamentului depinde de mai mulți factori: oportunitatea de a forma atașamente, calitatea îngrijirii și reacțiile îngrijitorului. Copiii fără o figură de îngrijire primară sau cei care primesc îngrijire inconsistentă pot avea dificultăți în a se atașa în mod eficient.
Se disting patru tipuri de atașament: ambivalent sau anxios (copiii devin foarte neliniștiți la plecarea părintelui; afectează 7-15% dintre copii), evitant (copiii evită îngrijitorii, arătând lipsă de preferință între părinți și străini, adesea ca urmare a neglijenței), dezorganizat (comportamente confuze și ambivalente, rezultând din inconstanța îngrijitorului) și securizat (copiii se simt în siguranță și manifestă o bucurie evidentă la reuniune).
Impactul atașamentului timpurie este semnificativ, cu consecințe pe termen lung asupra comportamentului. Studiile sugerează că copiii care nu formează atașamente securizate pot dezvolta probleme de comportament, cum ar fi tulburări de comportament opozițional, sau alte afecțiuni legate de traume timpurii. Aceasta este o provocare și pentru copiii adoptați după 6 luni.
Deși stilurile de atașament la vârsta adultă nu sunt întotdeauna aceleași cu cele din copilărie, atașamentele din primii ani vor influența puternic relațiile ulterioare. Cei cu atașamente securizate tind să aibă o stimă de sine ridicată, relații romantice mai sănătoase și o capacitate mai mare de auto-revelare.
Copii atașați în siguranță manifestă o mai bună încredere în sine și rezultate academice superioare, fiind mai puțin predispuși la probleme de sănătate mintală. În concluzie, teoria atașamentului formulată de Bowlby și extinsă de Ainsworth și alții oferă o înțelegere profundă a modului în care relațiile timpurii influențează dezvoltarea emoțională și socială a individului pe parcursul vieții.
