Arhivele Statului în România au fost înființate prin Regulamentele Organice în secolul XIX, demers crucial pentru organizarea administrativă și protecția documentelor oficiale. Aceste reglementări au fost adoptate la București pe 1 mai 1831 și la Iași pe 1 ianuarie 1832.
Regulamentele Organice
Regulamentul Organic al Țării Românești a subliniat importanța păstrării arhivelor, stipulând că acest lucru va fi supravegheat de Ministerul din Lăuntru. Au fost stabilite salarii pentru personalul arhivelor, inclusiv un arhivist principal și scriitori. Regulamentul Moldovei preconiza ca documentele să fie încredințate unui boier cu calitățile necesare, cu Gheorghe Asachi ca primul arhivist. Salariul său era superior celui din Țara Românească.
Context Istoric și Dezvoltarea Instituțiilor
Încă din 1829, fostul Divan a conștientizat nevoia de gestionare a documentelor. S-a interzis dregătorilor să păstreze hârtii publice în casele lor, iar Regulamentele Organice au creat o instituție dedicată arhivării, cunoscută sub denumirea de „delo” sau „deleg”. Generalul Kiseleff a cerut asigurarea că arhitele erau gestionate corect și în condiții de siguranță.
Divanul a mandatat toate instituțiile să își organizeze documentele pentru păstrare. În 1830, isprăvniciile aveau obligația de a trimite un inventar al dosarelor la arhivele superioare.
Structură și Organizare
Reorganizarea puterilor a dus la funcționarea separată a isprăvnicilor, în timp ce noile judecătorii își preluau dosarele neterminate. Arhiva Statului trebuia să primească toate materialele provenite de la instituțiile desființate. Marele logofăt al Dreptății din Moldova a denumit haosul de documente „nămolul de dele”. Această organizare a evoluat treptat, fiind reglementată prin diverse acte emise de autorități competente, cum ar fi Vornicia cea Mare în Țara Românească.
Iordache Rasti, primul efor al arhivei din Țara Românească, a primit instrucțiuni detaliate pentru o organizare cronologică și structurală a dosarelor.
Funcția Arhivelor
Rolul arhivelor a evoluat de la un simplu depozit de documente vechi la ceea ce Gheorghe Asachi numea „sanctuarul drepturilor compatrioților”. Vasile Alecsandri considera arhivele ca o „avere publică” esențială pentru legislație și istorie.
După Unirea Principatelor, arhivele din București și Iași au fost unificate și au funcționat sub Ministerul Instrucțiunii Publice timp de aproape un secol, consolidându-se astfel rolul arhivelor în viața administrativă și culturală a României.
Concluzie
Aceste reglementări și evoluții au pus bazele unei structuri arhivistice moderne în România, vitală pentru gestionarea istoriei și protecția documentelor statului. Actuala Arhivă Națională a României, situată pe bld. Regina Elisabeta din București, este rezultatul acestor reforme istorice.
