Corneliu Michăilescu (1887-1965) a fost o personalitate marcantă în avangarda artistică românească, recunoscut pentru diversele sale talente, inclusiv pictor, sculptor, publicist, profesor de arte decorative și nuvelist. Influenciat de curentele revoluționare din arta timpului său, Michăilescu a căutat să surprindă esența artistică și metafizica creației, chiar mergând până la a consuma mescalină pentru a accesa planuri superioare de inspirație.
Născut pe 20 august 1887 pe malul Dâmboviței într-o familie înstărită din București, Corneliu a beneficiat de o educație bună. După absolvirea liceului „Sfântul Sava” în 1906 și o scurtă perioadă la Facultatea de Drept, a realizat că adevărata sa vocație era arta, abandonând studiile juridice pentru a se înscrie la Școala de Belle-Arte din București, pe care a absolvit-o în 1912. Împlinind tradiția, a plecat la studii în străinătate, alegând să studieze la Accademia di Belle Arti di Firenze, fiind atras de marea artă a Renașterii italiene. Acolo, s-a angajat cu arta clasica și a interacționat cu noile curente de gândire din Europa.
După trei ani în Italia, a revenit la București, unde a fost mobilizat în timpul Primului Război Mondial. După ce a fost făcut prizonier și a petrecut o perioadă în lagărul de la Tuchel, Michăilescu s-a reîntors în Italia pentru a studia gravura între 1919 și 1921. În această perioadă a fondat „Gruppo degli independenti” și a participat la expoziția de debut a grupului în 1920.
Întors în România în 1922, artistul a debuta cu prima sa expoziție personală. De-a lungul anilor ’20, a avut o activitate intensă expunând în diverse saloane și expoziții, atât interne cât și internaționale. Totuși, cariera sa artistică a fost întreruptă de regimul comunist care a impus realismul socialist. Înțelegând imposibilitatea integrării în noile cerințe estetice, Michăilescu s-a retras la reședința sa de la Cernica.
Artistul a avut parte de recunoaștere și în cadrul Salonului Oficial, unde a câștigat marele premiu în 1924 pentru lucrarea „Păzitorii castelului”. Însă, în 1926, prezența sa la Salon cu lucrările cubiste a stârnit controverse severe, nemulțumind criticii care erau anclanșați în tradițiile conservatoare. Critica sa din acea perioadă, reprezentată de Victor Bilciurescu, a fost vehementă, iar Michăilescu l-a provocat la duel, deși acesta nu a avut loc. Într-un articol publicat în ziarul „Cuvântul”, Michăilescu a apărat fervent viziunea sa artistică.
Starea artistică din România la începutul secolului XX era marcată de o inerție estetică, în contrast cu dinamismul cultural din alte părți ale Europei. La vremea respectivă, arta română era în mare parte ancorată în esteticile secolului XIX, ceea ce a dus la o reacție negativă față de avangardă. Criticile adversarilor lui Michăilescu demonstrau convingerile lor tradiționaliste, opunându-se înfățișării inovatoare pe care Michăilescu și colegii săi de avangardă încercau să o aducă.
Pe scurt, Corneliu Michăilescu a fost un artist complex, care a navigat între tradiție și avangardă, căutând adevărurile profunde ale artei. Activitatea sa artistică a lăsat o amprentă semnificativă asupra peisajului cultural românesc, deși s-a confruntat adesea cu o opoziție puternică din partea criticilor conservatori. Opera sa, marcată de explorarea libertății și inovației, continuă să fie apreciată și studiată în contextul evoluției artei românești.
