Campania armatei române în Bulgaria, desfășurată în vara anului 1913 în urma semnării Păcii de la București, a evidențiat o serie de probleme semnificative legate de organizarea și dotarea trupelor române. Deși campania s-a încheiat cu succes, autoritățile și liderii politici, cum ar fi Ion Gheorghe Duca, erau conștienți de deficiențele care ar fi putut afecta performanța militară a țării în cazul unor confruntări directe mai serioase. Duca sublinia necesitatea urgentă de întărire și modernizare a armatei, având în vedere că, fără aceste îmbunătățiri, România ar fi putut avea surprize neplăcute în cazul unor lupte reale.
Regele Carol I a evidențiat, în deschiderea sesiunii Parlamentului, succesul campaniei și a subliniat importanța menținerii păcii în Balcani, grație eficienței armatei române, care a fost pregătită și dotată corespunzător. De asemenea, conducerea militară a luat măsuri pentru a analiza lecțiile învățate în urma campaniei, iar generalul Constantin Hârjeu, ministrul de Război, și-a propus să folosească aceste experiențe pentru a întări și reorganiza armata. Acest lucru a fost susținut de un împrumut de 250 milioane de lei acordat de bancherii germani, având ca scop implementarea unor reforme necesare în dotarea forțelor armate.
Cu toate acestea, planurile de modernizare nu au fost concretizate, deoarece pe 4 ianuarie 1914, a avut loc o schimbare de guvern. Liberalii, condus de Ionel Brătianu, au preluat guvernarea și au abandonat planul de înzestrare inițiat de conservatori, optând pentru un nou program de dotare, mai modest, în valoare de 107 milioane de lei, la care se adăugau alte sume din buget. Totuși, aceste inițiative au fost ulterior compromise de izbucnirea Primului Război Mondial în iunie 1914.
Când a început conflictul, armata română se afla într-un proces de reorganizare și îmbunătățire, dar starea sa de pregătire era, în general, similară cu cea din vara anului 1913. În ciuda creșterii efectivelor, dotarea armatei era încă deficitară, cu sosiri limitate de material militar din Germania și Austria. Armata romano era lipsită total de artilerie antiaeriană, deși conflictele aeriene deveniseră o realitate palpabilă. Mai mult, industria de apărare din România era slab dezvoltată, iar onorarea comenzilor de armament a fost drastic afectată de conflictele din Europa.
În perioada de neutralitate dintre iunie 1914 și august 1916, România nu a reușit să își asigure armamentul necesar pentru dotarea armatei, având ca rezultat o stare de vulnerabilitate crescândă, în contextul unei industrii de apărare incapabile să răspundă nevoilor militare imperios necesare. Această lipsă de pregătire ar fi putut avea consecințe tragice pentru România în sezonul intens al războiului.
Pe lângă problemele de organizare și dotare a armatei, campania din Bulgaria a fost marcată și de dificultăți logistice și sanitare, cum ar fi epidemia de holeră care a afectat trupele române. Generalul român a ordonat construcția de clădiri pe piloni pentru a preveni contaminarea, implementând măsuri de protecție sanitară. Totodată, aviația română, care și-a făcut debutul în acea campanie, a fost văzută ca un pas înainte important în dezvoltarea forțelor armate.
Astfel, campania din Bulgaria a servit nu doar ca o reafirmare a capacităților militare române, dar a și evidențiat lacunele și nevoia acută de reformă și modernizare în armată, lacune ce au continuat să afecteze România pe parcursul primelor etape ale Primului Război Mondial. Eventual, aceste probleme nerezolvate ar fi avut ecouri în parcursul ulterior al conflictului, care a pus armata română în fața unor provocări majore. Importanța învățării din experiențele de campanie a fost un principiu esențial, dar aplicarea acestuia în practică a rămas, din păcate, adesea deficitară.
