La sfârșitul secolului al XIX-lea, România se confrunta cu o mare problemă a analfabetismului, având un procent alarmant de 78% la nivel național, și ajungând la 84% în mediul rural, conform recensământului din 1899. Chiar dacă România a fost printre primele țări care au impus, prin legea Instrucțiunii Publice din 1864, învățământul primar, realizările în acest domeniu erau încă insuficiente.
În acest context, Spiru Haret, Ministrul Învățământului în trei mandate între 1897 și 1910, a propus importante reforme educaționale. El a crezut că educația trebuie să fie accesibilă tuturor categoriilor de vârstă și să fie structurat în mod adecvat. Haret a initiat înființarea a mii de școli pentru adulți pentru a combate analfabetismul, având în vedere nevoile educațională ale populației.
Aceste școli pentru adulți au fost diverse, oferind cursuri primare, cursuri libere pentru cultura generală și educație practică pentru muncitorii din fabrici sau ateliere. Prin regulamentul din 1904, Haret a stabilit un cadru organizat pentru aceste instituții, care căutau să îmbunătățească cunoștințele de bază ale adulților.
De asemenea, s-au înființat școli destinate exclusiv femeilor din mediul rural, unde acestea învățau abilități practice, cum ar fi îngrijirea animalelor, gătitul, grădinăritul și alte activități casnice. Aceste inițiative au avut un impact semnificativ asupra reducerii analfabetismului, dar chiar și la finalul mandatelor lui Haret, peste 60% din populația Vechiului Regat era încă analfabetă.
Statisticile realizate de Ministerul Instrucțiunii Publice au subliniat discrepanțele regionale. În București, 72% din populație știa să citească și să scrie, în timp ce în alte zone precum Dorohoi, analfabetismul depășea 60%. Aceasta variație arăta o concentrare mai mare a analfabetismului în mediul rural, unde prejudecățile legate de educația femeilor erau încă foarte puternice. Părinții considerau dezirabil ca fiicele lor să nu urmeze o educație formală, integrându-se în viața domestică la vârste fragede.
Un alt factor care contribuia la menținerea analfabetismului era retragerea copiilor de la școală după doar câțiva ani de studiu. Părinții, adesea săraci, preferau ca aceștia să contribuie la muncile casnice decât să facă eforturi financiare suplimentare pentru a le asigura materialele necesare educației.
În acest context, Haret a înțeles că reforma educațională trebuie să țină cont de realitatea socio-economică a vremii. Chiar dacă inițiativele lui au contribuit la un progres considerabil, provocarea analfabetismului a rămas o problemă majoră pentru România la începutul secolului XX, subliniind complexitatea și dificultățile în implementarea unei educații accesibile și eficiente pentru toți.
