În „Viața și opera lui Cuza Vodă“, Constantin C. Giurescu analizează evenimentele din noaptea loviturii de stat care a dus la abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza. După ce Cuza a fost forțat să semneze actul de abdicare, complotiștii au prioritizat sechestrarea arhivei din Palat, demonstrând o grabă suspectă pentru a păstra documente istorice de valoare. Această arhivă a fost deținută timp de 46 de ani de D.A. Sturdza, un politician influent, înainte de a fi predată lui Ion Bianu, directorul Bibliotecii Academiei Române, în 1912. Cu toate acestea, arhiva a devenit accesibilă publicului abia în 1928, după moartea lui Sturdza.
Conspiratorii, printre care se numără figuri politice de rang înalt precum D.A. Sturdza și Ion C. Brătianu, au comis această ilegalitate nu doar din iubire pentru putere, ci și pentru a ascunde informații compromițătoare. I.G. Valentineanu, un ziarist de atunci, în 1898 observa că era deja cunoscută situația celor documente și existența lor, dar nu se considera oportună publicarea corespondenței lui Cuza.
Similar, în cazurile de arhive recente, precum cele legate de Răscoala din 1907, s-a observat o tendință constantă de a ascunde informații sensibile care ar putea dăuna reputației politicienilor, generând scandaluri și acuzații de sustragere de bunuri din arhive. Acest lucru a confirmat temerile complotiștilor de a nu fi expuși în fața istoricului și a opiniei publice.
Pe scurt, Giurescu subliniază complexitatea politicii românești din acea epocă și trăsăturile morale discutabile ale liderilor care au participat la conspirația anticuza. Aceștia, care ulterior au ajuns să dețină funcții importante, au încercat să-și ascundă faptele de teama repercusiunilor ce ar putea urma.
