Istoricii se întreabă de ce Take Ionescu nu a fost inclus în delegația României la Conferința de Pace de la Paris din 1919, deși expertiza și relațiile lui internaționale ar fi adus un avantaj. Prim-ministrul Ionel Brătianu s-a opus vehement participării sale, având o aversiune față de Ionescu din cauza negocierilor pe care le-a desfășurat fără un mandat oficial.
Ion Gheorghe Duca, un apropiat al lui Brătianu, a menționat în memoriile sale că Ionescu ar fi făcut angajamente cu aliații care nu au fost comunicate regelui Ferdinand sau guvernului României. Conținând reflecții asupra „integralității revendicărilor României”, Duca sugerează că Ionescu ar fi negociat aceste revendicări esențiale, știind că Brătianu și guvernul erau conștienți de ceea ce el a negociat fără aprobat.
Take Ionescu a avut o influență semnificativă asupra politicii externe, orientând-o către o alianță cu statele vecine, în special cu Serbia. Conform relatărilor, el ar fi negociat împărțirea Banatului în timpul vizitei sale la Paris, ceea ce a provocat exasperarea lui Brătianu. Ionescu pusese deja bazele unei înțelegeri cu Tomáš Masaryk și Nikola Pašić pentru formarea unei alianțe ce avea să devină Mica Înțelegere.
Brătianu, dorind să convingă autoritățile sârbe să renunțe la pretențiile asupra Banatului, a avut dificultăți din cauza promisiunilor făcute de Ionescu, care întăreau poziția sârbească. Asta pentru că Ionescu, în încercarea de a face concesii în speranța unei relații mai bune cu Belgradul, a creat confuzii în jurul angajamentelor de care depindeau negocierile României la conferință. Clemenceau și Lloyd George, în discuțiile cu Brătianu, au subliniat că nu ar trebui să își supună poporul la ciopârțirea unui teritoriu românesc fără a considera voința lui Ionescu, dând de înțeles că acesta ar fi fost deschis la astfel de negocieri.
Pe de altă parte, Ionescu își justifica poziția prin convingerea că marile puteri erau deja decise să împartă Banatul și considera că, acționând cu consimțământul României, putea să obțină condiții mai avantajoase. Această abordare a fost văzută ca o modalitate de a închega relații de lungă durată cu Iugoslavia, ceea ce părea mai benefic în raport cu Ungaria și Bulgaria, cu care România avea conflicte serioase.
Alexandru Em. Lahovary spunea că Ionescu ar fi obținut condiții mai avantajoase din negocierile cu Belgrad decât soluțiile impuse de marile puteri.
Acest conflict de interese dintre Ionescu și Brătianu reflectă complexitatea politicii externe românești în perioada interbelică, fiind reprezentativă pentru tensiunile interne și influențele externe din acea vreme. În concluzie, excluderea lui Take Ionescu din delegația de negociere a fost mai mult decât o simplă chestiune de personalitate, ci un factor care a influențat profund modul în care România a navigat provocările postbelice.
