La sfârșitul secolului al XIX-lea, Bucureștiul traversa o efervescență culturală, marcând o perioadă de descoperire lentă dar sigură a teatrului românesc, în special al pieselor lui Caragiale, care, deși nu erau apreciate pe deplin la vreme respectivă, aveau să rămână celebre în istoria literară. Publicul “ales” din capitală era mai atras de reprezentațiile artiștilor străini, plasând teatrul românesc într-un con de umbră.
Pe scena teatrului bucureștean, trei mari curente se evidențiau: reprezentările actorilor străini, teatrul românesc și teatrul de salon. Figura marcantă a epocii a fost Grigore Manolescu, iar alături de el, Iulian Ștefan și revistele precum „Nazat” au jucat un rol esențial. Constantin Argetoianu subliniază importanța acestor nume în evoluția artei dramatice românești, deși majoritatea au fost uitate cu timpul.
Societatea bucureșteană, pe de altă parte, era departe de a aprecia teatrul românesc, preferând piesele de salon, care adesea dădeau naștere la scandaluri. Snobismul și cabotinismul erau la ordinea zilei, cu o dorință constantă de a se distinge în fața celor din jur. Teatrul de salon, cu o atmosferă vibrantă, atrăgea atenția, dar lăsa teatrul românesc în umbră.
În contrast cu teatrul, Opera bucureșteană atrăgea “societatea aleasă” cu regularitate, datorită popularității artiștilor străini. Chiar dacă teatrul românesc era ignorat, câțiva interpreți români, precum tenorul Gabrielescu, care a avut curajul de a cânta alături de celebre nume internaționale, reușeau câteodată să își facă loc pe scena operei.
Bucureștiul găzduia stagiuni de operă italiană, fără ca cineva să se gândească la crearea unei opere românești. Argetoianu amintește cu nostalgie de o reprezentație cu Gabrielescu, care, deși neșcolit, a impresionat publicul. Între reprezentanții de seamă ai operei se număra și Paulina Lucea, o artistă vieneză apreciată pentru talentul ei.
Reprezentațiile ei atrăgeau un public numeros, iar amintirile lui Argetoianu despre o reprezentație a operei „Hernani” arată cât de fascinantă era atmosfera culturală a vremii. Din păcate, anii au trecut, iar Argetoianu își amintește cu melancolie de momentele de odinioară și de impactul emoțional pe care aceste reprezentări l-au avut asupra lui.
Astfel, sfârșitul secolului al XIX-lea a fost o perioadă de contrast cultural în București: unora le era teamă să își asume teatrul românesc, în timp ce altele îmbrățișau cu entuziasm influențele străine și operele marilor artiști internaționali. În ciuda acestui dezinteres, în adâncurile acestei societăți se afla o dorință latentă de recunoaștere a talentelor locale, chiar și în fața tradițiilor străine.
