În perioada comunistă din România, supra-urmarile și spionajul erau o practică comună, nu numai în cadrul adulților, ci și în rândul copiilor care participau la tabere școlare. Securitatea, organul de represiune al regimului, se temea de posibile acțiuni ostile din partea tinerilor, astfel că a implementat măsuri severe de supraveghere în aceste contexte. Profesorii racolați și ofițerii sub acoperire erau prezenți printre elevi și studenți, având ca scop informarea regimului despre posibile activități subversive.
În anii ‘70, numărul crescut de copii și tineri în tabere școlare a îngrijorat Securitatea, care considera că aglomerarea acestora ar putea favoriza organizarea de acte împotriva regimului. Taberele internaționale au devenit ținte deosebit de atent monitorizate. De exemplu, în 1974, în taberele de la Costinești și alte localități, au fost înregistrate peste 64.500 de copii români și aproximativ 7.500 de străini, iar în 1975 numărul tinerilor români a crescut la peste 70.500, cu 11.000 de adolescenți străini.
Securitatea organiza supravegherea timpuriu, fără ca elevii să știe. Acțiunile de monitorizare erau planificate cu zile înainte, iar informatorii erau bine cunoașteți de autorități. Se foloseau parole și măsuri de discreție, iar detaliile despre cei care urmau să participe la tabere erau raportate Securității cu mult timp înainte de evenimente.
Ofițerii de Securitate își fundamentau temerile pe caracteristicile tineretului, care, datorită dorinței lor de afirmare și a spiritului de colectivitate, erau considerați vulnerabili la influențele externe și la posibile actiuni subversive. Regimul avea motive să se îngrijoreze, mai ales din cauza scrierilor subversive care apăreau periodic. Un exemplu tragic este cazul elevului Mugur Călinescu, care a avut de suferit grav pentru presupusa sa activitate anticomunistă.
Agenții Securității își intensificau eforturile când în taberele cu tineri români erau și adolescenți străini, temându-se că interacțiunea dintre ei ar putea duce la răspândirea unor idei sustrase din mediul extern. În același timp, taberele pentru pregătirea patriei erau urmărite cu aceeași vigilență.
În anii ‘70, un exemplu semnificativ de supraveghere a avut loc într-o tabără de iarnă din Slănic Moldova, unde Securitatea a mobilizat o echipă considerabilă pentru a urmări 600 de studenți, inclusiv străini. Acum, se temeau că acești studenți străini s-ar putea angaja în conflicte cu tinerii români, așa că măsurile de control au fost drastic amplificate.
Chiar și în taberele de cultură folclorică, Securitatea nu ezita să intervină. Poetul Andrei Bodiu, în memoriile sale, a descris cum a fost urmărit constant de agenți, ceea ce i-a creat o senzație de importanță, dar și de neliniște. Acesta a realizat că un întreg mecanism birocratic era activ pentru a supraveghea activitățile sale și ale colegilor săi.
Aceste acțiuni de spionaj din perioada comunistă au evidențiat nu doar teama regimului față de orice formă de contestare, ci și impactul pe care l-au avut asupra vieților tinerilor, care erau transformați într-un material de observație și control, un factor de manipulare socială menit să înghețe orice formă de expresie liberă. În acest climat de teamă, tinerii erau privați de libertatea de a interacționa fără constrângeri externe și de a-și dezvolta personalitatea neafectată de influențele negative ale regimului.
În concluzie, perioada comunistă a fost marcată de un spionaj sistematic, care a inclus chiar și cele mai vulnerabile grupuri – copiii și tinerii. Securitatea a acționat cu hotărâre pentru a preveni posibile revolte, recurgând la metode invazive de control și represiune. Această practică a subliniat nu numai natura autoritară a regimului, ci și impactul durabil pe care l-a avut asupra generațiilor de tineri din România, mulți dintre care au trăit cu teama și controlul instituționalizat asupra lor.
