În anul 1947, lumea ar fi putut spera la o recuperare rapidă și pașnică după ororile recapitate în Al Doilea Război Mondial, grație unor decizii bine fundamentate luate de conducerea sovietică de la Moscova. Cu resurse abundente, Uniunea Sovietică era în poziția de a transforma țările aflate sub influența sa într-un fel de paradis terestru, conform promisiunilor politice.
Totuși, realitatea a fost cu totul diferită. În Basarabia, începutul anului 1947 a fost marcat de o criză demografică severă. În primele luni ale anului, au murit peste 19.000 de persoane din diverse cauze, ceea ce a dus la o creștere alarmantă a morților cu 29,45% doar în luna ianuarie. Autoritățile comuniste au încercat să explice aceste pierderi prin moștenirea grea lăsată de regimul anterior, secetă și iarnă aspră, dar cifrele erau uluitoare. Conform cercetărilor istoricului Valeriu Pasat, în februarie rata mortalității a crescut chiar la 36,6%.
Ar fi fost normal ca regimul comunist să intervină și să asigure alimente, medicamente și combustibil pentru încălzire, având în vedere că minele de cărbune funcționau. Însă, acest lucru nu s-a întâmplat, iar în martie s-a atins un vârf alarmant de 25.953 de morți, representând 39,8% din totalul deceselor înregistrate în 1946. Statul comunist, care controla în întregime comerțul, a fost responsabil pentru criza demografică extremă din primele luni ale anului 1947.
Politica de confiscare a cerealelor, menționată în numele ideologiei comuniste, a condus la un masacru prin înfometare. Alimentele erau îndreptate către orașele industriale din alte părți ale Uniunii Sovietice, în loc să fie distribuite populației celor din Basarabia, care suferea din cauza unei lipse severe de hrană. Conducerea sovietică, părea să valorizeze industrializarea și eficiența economică mai presus de viața omului, în special atunci când acesta avea convingeri naționaliste sau religioase – vederi contrare dogmei comuniste.
Noile capacități industriale care începeau să funcționeze erau orientate nu spre satisfacerea nevoilor populației, ci spre aprovizionarea cu materii prime pentru fabricile care produceau tehnică militară. În urma războiului recent încheiat, se evidenția că era necesar un consum crescut de muniție. Conducătorii sovietici reprezentau o amenințare mai mare pentru cetățeni decât orice dușman extern, demonstrând că prioritățile lor erau strâns legate de forțele armate și capacitatea industrială.
Se pare că între Prut și Nistru s-a petrecut un alt Holodomor – o foamete artificială care, însă, nu a fost documentată în istoria oficială, iar multe dintre victimele acestui genocid au fost uitate. Poporul român a uitat masacrul provocat de măsurile Moscovei, în numele unei ideologii care prioritiza dezvoltarea pe termen scurt a economiei și consolidarea puterii politice.
Astfel, în contrast cu speranțele inițiale de redresare și progres, efectele politicii comuniste și ale neîntreprinderii de măsuri imediate au condus la o nouă tragedie umană în Basarabia. Moartea – cauzată de neajunsuri alimentare și indiferență politică – a devenit o parte a vieții cotidiene, iar acumularea de pierderi umane a evidențiat falimentul regimului de a-și îndeplini responsabilitățile față de cetățeni. Această tăcere în jurul tragediilor experimentate de popor sub conducerea sovietică rămâne o parte importantă și dureroasă a istoriei, care trebuie să fie recunoscută și adusă în atenția publicului.
