Maruca, cunoscută și sub numele de Cantacuzino, își prezenta adesea iubirea pentru George Enescu, celebrul muzician român, ca pe o veritabilă bijuterie. La Palatul Cantacuzino, Enescu era adesea chemat să cânte pentru oaspeții ei, în prezența soțului său, Mihail Cantacuzino. Cu toate acestea, relația dintre Maruca și Enescu era umbrită de o dinamică complexă, iar Ilie Kogălniceanu, fiul Ninetei, subliniază umilința și situația neplăcută în care marele artist se afla, fiind conștient că era oferit ca un simplu divertisment pentru invitați.
Maruca, afișându-se mândră de legătura ei cu Enescu, ridica multe semne de întrebare privind autenticitatea sentimentelor sale. Kogălniceanu sugerează că o femeie care iubește cu adevărat nu și-ar expune partenerul într-o postură atât de umilitoare. Maruca, atrăgând atenția asupra relației sale cu Enescu, își folosea poziția pentru a-și sublinia statutul social. Deși Mihail era conștient de legătura dintre cei doi, el părea să se complacă în această situație, în timp ce Enescu suferea de rușine.
După ce s-au căsătorit în 1937, Maruca continua să folosească prezența lui Enescu pentru a străluci în societatea bucureșteană, transformând apartamentul lor într-un loc de concerte. La aceste întâlniri muzicale, ea dicta regulile și programul, demonstrându-și controlul asupra situației. Deși Enescu era marele artist, el părea să nu aibă cuvânt de spus, fiind supus dorințelor Marucăi.
La Muzeul George Enescu, vizitatorii pot observa salonul unde Maruca organiza aceste întâlniri, unde își exercita autoritatea. Obiceiurile și comportamentul Marucăi, inclusiv modul în care își scria impresiile despre muzică pe bilețele pe care le trimitea la ceilalți invitați, reflectă dorința ei de a domina și a gândi despre sine ca fiind stăpâna unei scene grandioase, având-o pe Enescu ca instrument.
Viața lor continuase să proclame un stil similar și în perioada petrecută la vila „Luminiș” din Sinaia, unde Maruca era la fel de strictă în organizarea întâlnirilor și în respectarea ritualurilor legate de mese. Invitații veneau la prânz conform unui protocol impus de Maruca, care controla fiecare detaliu. Peste tot unde mergeau, ea dădea tonul, continuând să organizeze evenimente și în Paris, unde familia Enescu avea două locuințe.
Pe parcursul anilor, și după ce sănătatea lui Enescu a început să se deterioreze, cei doi s-au mutat într-un apartament mic în Rue de Clichy. În acest mediu strâns, stilul de viață al Marucăi contrastant cu cel al lui Enescu devine evident; el era o fire discretă, iar ea continua să-și mențină „curtea” socială. Maruca se înconjoară de oameni care o admirau și o apreciau, în timp ce Enescu se retrăgea, suferind de boală și având o stare de sănătate fragilă.
Această relație complexă, caracterizată prin vanitate, control și umilință, stârnește întrebări cu privire la natura iubirii dintre George Enescu și Maruca Cantacuzino. Maruca, preocupată de imaginea sa socială, reușește să mențină impresia de putere și stăpânire asupra marelui artist, falsificând astfel autenticitatea legăturii lor. Enescu, în schimb, continuă să rămână în umbra acestei dinamici, suferind în tăcere pe parcursul vieții sale tumultoase și surde în replicile soției sale.
